LEGENDA LĂCRIMIOAREI

Trăiau odata, in mijlocul unui castel din basme, doi copii cuminţi: un prinţ si o domniţă. O zâna, care stătuse la căpătâiul lor când s-au născut, le dăruise tot ce avea mai frumos si mai de preţ, si copiii de rege creşteau alături, mâgâiaţi de vânt, de soare si de flori.Erau in jurul lor flori de toate culorile: maci roşii ca sângele, alături de micşuneaua parfumată si de albăstrelele „nu mă uita” ; erau trandafiri galbeni, ce păreau de ceară si gingaşii crini albi. Copiii cresteau in acea grădină minunată si tineau unul la altul cum rar s-a mai vazut ca o sora sa tina la un frate.
Dar intr-o zi posomorata, durerea intra in palatul lor plin de voie buna pana atunci. Intra sub forma unei boli nemiloase, care se încuiba in trupul fraged al domnitei, aducand dupa ea jalea în castelul acela ca din basme. Si domnita se facea din ce în ce mai plapanda, din ce în ce mai slaba, pana cand într-o zi muri.
Ochii printului, care pana atunci nu stiau sa planga, s-au umplut de lacrimi. Iar vaile rasunau de sunetul clopotelor, care ziceau parca: „A murit sora unui print”. Plangea printul, curgeau lacrimile din ochii copilului, pana atunci fericit, care-si petrecuse viata in mijlocul florilor, caci isi plangea surioara, tovarasa sa de jocuri si cantece. Dar lacrimile printului care nu mai plansese niciodata, se prefaceau in flori mici, albe ce se insirau, ca boabele de margaritar, pe o codita subtire. Iar mirosul lor era dulce, plamadit din parfumul tuturor florilor iubite de cei doi copii.
Lacrimioare le-au spus oamenii, iar unii le numesc margaritarele.
Ele umplu si azi padurile si vaile, spunand povestea printului care se ascunde de lume sa-si plange surioara.

(I.I.Mitrea – Legende…)